Când eşti lup

Când eşti un lup singuratic
lumea-ti apare aşa departe.
Degeaba auzi fraţii chemându-te,
tu te-afunzi în pădurile umede
că ploaia trecu şi facu prăpad,
Copacilor bătrâni seceraţi de-a latul
le-auzi  suspinele de moarte,
în tine o inima slabă bate
de-atata alergat prin vijelii
cu gîndul numai la familii.
Lăsatu-ţi copilul în haită,
ai teamă ca el n-o să te iartă.
Când mare va fi şi-o stăpâni
locul tău unde stăpân ai fost,
lupta cu viaţa grea-i va fi
dacă de tine nu-şi va aminti.
Un vânător te-aleargă iute
gândind pe tine să te prindă
şi la pământ sa te doboare,
ca să devii oale şi ulcioare.

Când eşti un lup singuratic
îţi doreşti un loc uitat de lume
în care sângele să-ţi curgă
peste-ale străbune-ţi oase,
ca pe aceia să-i învii
şi cap de familie să le fii.

Când eşti un lup singuratic
eşti lilber să vânezi ce vrei
şi să nu-mparţi cu ai tăi veri.
Dar hrana fiind îndestulată,
tu vei lăsa din ea şi pentru haită,
astfel, ei vor simţi mirosul tău
şi vor cunoaşte ca eşti în viaţă.
Bolnav grav de-i fi vreodat'
în zăpadă vei zace-ngropat
aşteptându-ţi soarta
ce poartă numele "Moartea".

Demn vei muri singuraticule,
dar in legendele haitei trăi-vei
ca Marele Lup Singuratic.