Eu sunt o rece lumină
ce trece prin voi
spintecându-vă trupurile
şi lăsându-vă pradă morţii.
Eu sunt o stâncă
aflată la malul mării,
surdă la suspinele voastre.
Nu-i val care să mă doboare,
nu-i briză care să mă clatine,
nu există nimeni care să mă zdrobească.
Sunt asemenea statuilor
încremenita în răceala mea pătrunzătoare.
Cad picături de ploaie pe bustul meu,
vor să-mi îmblânzească spiritul, poate.
Nu s-au întrebat vreodată:
"Oare piatra se face apă?"
Sunt neclintită în faţa vieţii
şi totodată şi a morţii.

Superba poezie! Pe masura ce citeam ma regaseam tot mai mult in aceasta!
RăspundețiȘtergereIar fotografia este potrivita! Felicitari pentru acest blog. Ati reusit sa aduceti la suprafata anumite sentimente ce nu multi poeti reusesc.
O zi buna!
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Ștergere