Tu-mi eşti mormântul meu acum
în care m-afund ca un fum
uitând amăgitoarea conştiinţă
în care eu am luat fiinţă.
Strune de vânt adulmecă orele
plecării mele mult prea grele,
spre asfinţit privirea-mi lunecă,
şi ochii mi se-ntunecă.
Toamna plângea pe-nfundate
când capu-mi căzu iute pe spate;
plânsul era cu lacrimi de frunze
acoperindu-mi recile buze.
Degeaba tu te-ntorci la mine,
pădurea-i plină de suspine,
amarnice şi-ndurerate
căci eu m-am dus pe neaşteptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.